A fost odată un prinţ melancolic — Tamas, aşa se numea. Era un prinţ mâhnit, după cum îl arată şi numele: „Tamas“, în sanscrită, înseamnă întunecat. Şi prinţul acesta mâhnit, îngrijora pe cei din jur, căci un prinţ mâhnit face nevroză, iar un prinţ nevrotic dă porunci rele. Ştim şi noi, căci am avut despoţi nevrotici şi aţi văzut ce porunci rele dădeau. În consecinţă, cei de la curte au încercat să-l optimizeze. Un înţelept de la curte i-a zis că ar putea să fie fericit dacă ar îmbrăca o cămaşă a unui fericit! Iată o sugestie bună: cămaşa unui om fericit ar putea să te facă fericit. Gândirea magică judecă aşa.Prinţul deodată s-a înveselit şi a trimis soli prin toată împărăţia ca să găsească un om fericit şi să smulgă de pe el cămaşa, dându-i în schimb aur — aici e vorba de cumpărarea unui simbol, iar simbolurile se vând scump… Aşadar, solii au mers să caute cămaşa în împărăţia respectivă, care era plină numai de oameni bombănitori, grăbiţi, amărâţi, necăjiţi, ratând ofranda, adică având veşnic chipurile crispate. Nu găseau nici un om fericit… Prinţul Tamas aştepta, trimişii nu mai veneau! În sfârşit, unul dintre trimişi a ajuns pe undeva unde a găsit un ins foarte vesel. Omul trebăluia ceva cântând — părea să fie fericit. Ei bine, trimişii prinţului s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia… Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi zicea cuvinte frumoase deşi arătau a fi căsătoriţi de mult timp. Cu copiii se purta la fel. Acela era omul! Aşa că nu mai rămânea decât să-i ia cămaşa, simbolul fericirii! S-au repezit la el, i-au tras de pe umeri o haină jerpelită şi, când să-i smulgă cămaşa, au constatat că sub haina aceea jerpelită omul nu avea cămaşă! S-au dus atunci rapid la prinţ şi i-au spus cum arăta cămaşa fericirii: omul fericit era atât de sărac, încât nu avea cămaşă pe el! Un sărac care suferă, care este chinuit de sărăcia lui, este un om care-şi scurtează viaţa. Un sărac pe care sărăcia nu-l doare însă, a dobândit detaşare şi este un om longeviv şi sănătos. „Cămaşa fericirii“ constă în depăşirea frustrării şi în renunţare. Nu degeaba Biblia spune că, dacă ai două cămăşi, una s-o dai aproapelui. Aşa arată „cămaşa fericirii“ — o trebuinţă mai puţin, scăpare de trebuinţe!
Principiul plăcerii
RăspundețiȘtergereSpuneam că mare păcat este grija (pentru că blochează, întunecă, îmbolnăveşte) şi cel mai subtil păcat este plăcerea, pentru că duce la stagnare, la regresie infantilă, la indiferenţă religioasă, cădere.
În psihologie, se vorbeşte de două principii care guvernează procesele mintale: principiul plăcerii (infantil) şi principiul realităţii (comportament de adaptare, de ajustare la dificultăţi). Principiul plăcerii revendică îndeplinirea imediată a unor trebuinţe; iar când acestea nu pot fi împlinite, omul scânceşte, înjură, bombăneşte, urlă; sau, în alte cazuri, el cade în reverie, vise compensatorii, ascundere în boală…
La adult, principiul plăcerii se poate manifesta prin reverie şi vis, ca satisfacere iluzorie; dar şi prin revendicări vehemente, nemulţumiri şi mânie, în cazuri de dizarmonie nervoasă. Aceasta se remediază sau se corectează prin practica despătimirii (vezi rugăciunea lui Efrem Sirul).
Simboluri salvatoare
RăspundețiȘtergereCrucea: simbolul mântuirii.
Cartea: simbolul mărturisirii.
Lumânarea: simbolul hristic, lumina vieţii.
Icoana: simbolul întrupării divinului în istorie.
Muntele: simbolul credinţei.
Mâna: simbolul vindecării.
Piciorul: simbolul slujirii, al ascultării.
Tripticul crucea + ancora + inima simbolizează: credinţă, nădejde, dragoste (I Corinteni 13:13).
Apa: simbolul purificării.
Pâinea şi vinul: simboluri euharistice. Ca exprimare spirituală, rememorăm simbolul pâinii (=trup hristic) la fiecare masă.
Arborii: Iisus, fericirea cerească; Învierea corpului (pe morminte); omul botezat faţă de cel nebotezat (copacul verde şi copacul uscat).
Florile: simbolul harurilor Sf. Duh.
Nuca: perfecţiunea omenească.
Metania: simbolul învierii omului din moartea păcatului.
Toaca: chemare şi mediere pământ–cer.
Clopotul: vocea exterioară a bisericii.
Amin: începutul şi sfârşitul.
Fireşte, înţelegem prin simbol un fapt lucrător, nu un idol. Icoana, nu este idol, ci este simbolul întrupării şi elucidează taina întrupării. Simbolul este o scară: nu idolatrizezi scara, ci urci pe ea prin taine şi înţelesuri, şi menţii mintea în tărie, trăieşti în duh, eşti în vestibulul miracolului.